3 x 3

3×3

Nu e un test de matematică elementară. E un test de mentalitate pe baza a trei povești diferite.

1.Brazilia, Sao Paulo 

Acum ceva timp am efectuat o călătorie în Sao Paulo, având un proiect de training de leadership acolo. Călătoria a fost în prima parte cu momente de suspans, printre care am plecat cu întârziere din București la Amsterdam (unde aveam escală) fiind vânturi puternice și asta a făcut să pierd zborul de legătură, am găsit un alt zbor, unul dintre ultimele bilete (pe bune) cu care ajungeam în aceeași seară la Sao Paulo însă după aterizare constat că bagajul meu a decis să ma stea o zi pe drum.

Ajuns la hotel târziu în noapte, deja îmi făceam planuri despre cum fac rost a doua zi de îmbrăcăminte business (aveam la mine doar îmbrăcăminte de schimb sport) fiind, singura data cand am uitat complet sa imi iau rezerva de haine de business.

Recepționera ascultă povestea mea și îmi spune: “Îmi pare rău pentru dumneavoastră, nu am cum să vă ajut. Totul e închis acum iar mâine cel mai devreme magazinele se deschid la 10.00.” Și își vede de treaba ei… Cum ai fi reacționat dacă primeai această reacție?

Din fericire pentru lumea asta, recepționera nu m-a lăsat cu problema mea. Dialogul a continuat cu: “Dacă credeți că vă ajută, pot vorbi dimineață cu colegii mei de la hotel și să vă împrumutăm un costum complet de… ospătar. Vă deranjează?”…

Rămân fără cuvinte pentru 1 secundă, recunosc că nu-mi venise această idee și, antrenat din România, deja mă credeam o cauză pierdută. Îmi spune în completare: “Știți, singura problemă e că nu vă putem oferi și pantofi”. Asta era singura problemă?

Am început cursul a doua zi îmbrăcat ca un ospătar de la Hilton și încălțat cu pantofi sport. Participanții brazilieni nu au părut afectați câtuși de puțin. Ba chiar la prima pauză au chemat doi vânzători de la un Mall din apropiere cu îmbrăcăminte de business. Așa cum se vede în foto.

Ce să zic: brazilienii par niște oameni relaxați.

2.Olanda, Egmond aan Zee (un sătuc pe malul mării)

Eram la final unei conferințe internaționale și caut să-mi fac rezervare pentru transfer la aeroport cu un autocar oferit de organizatori. Nu merge plata cu cardul. Încerc cu toate cardurile pe care le aveam, nimic. Sun la ei. Persoana care îmi răspunde verifică dacă am făcut toți pașii necesari, apoi îmi spune să aștept puțin în telefon. Ce crezi că s-a întâmplat mai departe? Mi-a închis telefonul în nas sau mi-a spus că nu se poate?

10 secunde mai târziu revine și mă roagă să merg direct la organizatori și să mă înscriu pe o listă specială. Voi plăti cash.

Mă prezint la organizatori, prima persoană se uită lung la mine, evident că nu știa nimic. Apoi îmi spune: stați să dau un telefon. Revine în maxim 1 minut: colega mea care se ocupă de aceste situații vine imediat. Apare colega și în 3 minute sunt pe listă, cu explicațiile de rigoare despre unde mă prezint, ce să fac, cum plătesc etc.

Așa pare că se întâmplă lucrurile în Olanda.

3.România, București

Termin un eveniment la hotelul X (nu îi dau nume, că nu e relevant) și deși organizatorii ne-au spus că parcarea e gratuită, nu reușesc să ajung la cel care se ocupa de asta. Mă prezint la recepție, le spun despre nevoia mea și domnul de acolo, cu un zâmbet îmi spune că trebuie să merg la șeful de sală care are biletele respective și să îi cer unul. Fabulos. Îi mulțumesc și… îmi dau seama că de fapt eram în anul 2045, când generația actuală de copii a schimbat mentalitatea în țara asta și România a devenit o nație respectată pentru capacitatea extraordinară de a inova și de a-și ține promisiunile. 

Mă opresc din visare și teleportându-mă înapoi în 2019, până am ajuns la propoziția magică: “mergeți la șeful de sală” a durat 5 minute de parlamentări, strâmbat din nas, “Păi nu se mai poate acum”, “nu știu, trebuie să plătiți la aparat” plus explorând prin întrebări diferite variante să ajung să întreb: cine distribuie acele tichete? Răspunsul a fost: “se dau” iar eu am continua: “adică e o mână invizibilă sau o persoană?”. Răspuns: “A, păi e șeful de sală. Mergeți la el”.

Așa e încă în România.

Dacă pare că mă plâng, te înșeli. Doar constat. Călătoresc de peste 14 ani în diverse colțuri de lume.

România e o țară unde trebuie să muncești din greu ca să câștigi un zâmbet, o apreciere, o soluție. 

Compar cele 3 nații: locuri diferite de pe glob, unii bogați (olandezii), alții săraci (românii, brazlienii), unii mai organizați (olandezii), alții haotici (brazilienii, românii), unii trăiesc în medii adverse (olandezii) alții trăiesc în medii mai prietenoase (românii, brazilienii). Deci nu merge argumentul că unii sunt mai cu moț decât alții. Fiecare e cu moțul lui.

Ce am găsit comun celor două nații străine nouă e atitudinea de a servi, de a ajuta. Adică dacă ai o problemă, ei caută alături de tine o soluție, nu îți spun “nu e treaba mea”. 

Fascinantă pentru mine e gândirea în termeni de soluții, nu de probleme. Mai cald, mai latin sau mai rece dar cu un zâmbet politicos, am găsit aceeași atitudine care nu cred că a fost antrenată în cursuri de “Customer Service”.

Brazilienii muncesc mai mult decât românii, sunt latini și haotici dar asta nu-i împiedică să fie prietenoși și primitori (deși în Sao Paulo te poți trezi cu un pistol în față), olandezii sunt destul de orientați către eficiență și economie (antrenați într-un mediu geografic uneori ostil față de români) și deși sunt critici, nu i-am auzit să se plângă că viața e tristă și adversă.

Nu cred că avem nevoie de traininguri de relații cu clienții. Nu dezvoltarea de abilități e problema la noi. Pe astea le avem, pentru că suntem una dintre națiile cu capacitatea cea mai mare de efort și de adaptare. Asta nu e o ipoteză, o confirmă profesorul Daniel David în anii de studii despre români. Există români care demonstrează că pot să fie senzaționali în modul în care abordează lucrează.

Nu ne trebuie nici traininguri de managementul timpului. Nu avem o problemă cu timpul. Avem nevoie de o mentalitate de a nu mai înghesui 1 milion de sarcini în același interval, de a nu mai simți nevoia să demonstrăm altora că suntem buni. Pentru că suntem buni. Am demonstrat asta până acum, mai ales că nu suntem o nație de cuceritori, nici de luptători: suntem o nație de supraviețuitori.

Din păcate supraviețuim individual, nu colectiv.

Mediul de business actual cere lucru în echipă, colaborare, respect, adică să ne flexăm mentalitatea de la “ars grâne și otrăvit fântâni” la a căuta ce e bun în cei din jur, a prețui asta și a canaliza energia împreună.

Nouă ne trebuie antrenament de schimbare a mentalității. Mai multă expunere la exemple pozitive, ca să învățăm din ele, mai multă conștientizare personală. Mai multe conversații despre ce merge bine, ca să învățăm din ele și mai puțină cârcotășie.

Așadar te invit să te gândești tu cum te educi să îți schimbi sau să menții mentalitatea sănătoasă? Ce faci în jurul tău pentru asta? Pentru că dacă tu ești altfel dar nu ajuți pe nimeni să se schimbe, gândind că nu e problema ta, nu ești cu nimic diferit de românii pe care îi critici. Ce ai de gând să faci de mâine ca să răspândești, puțin câte puțin, cu pași mici, mentalitatea ta și bunele practici?

Nu contează cât de multe știi, contează ce mentalitate ai.

Iar dacă tu ca parte din sistem nu lupți să schimbi sistemul – în limitele tale și cu ce poți tu – nu ești cu nimic diferit de ceilalți.

Să-ți fie bine!

Leave a Comment

1 thought on “3 x 3”