Zâmbește fricii

Mărturisesc că m-a intrigat titlul când am văzut respectiva carte. Cum adică să zâmbești fricii? Mai degrabă să eviți frica, să te lupți cu ea, poate chiar să fugi de ea sau să prezinzi că tu ești șmecher și nu ți-e frică. Îmi stăruie în minte o concluzie a cărții: “Să fii curajos înseamnă să nu-ți fie frică de tine.”

Ultimul an mi-a pus în față câteva asemenea momente speciale, în care m-am confruntat cu ideea dacă trebuie să îmi înving frica, să o controlez (deși nu prea ai cum) sau să o accept și să merg înainte cu ea. Și mai important: la teorie și sfaturi toți sunt buni așa că m-am uitat cum stau la practică.

Văd în jurul meu oameni cărora le este frică de frică și încearca din răsputeri să o ignore. Să pretindă că nu există. Pentru că nu știu cum să o gestioneze.

Povestea vieții mele și a anului trecut e că mă expun constant fricii în contexte diferite.

Profesia de coach și trainer “mă ajută” să mă expun constant acestor momente. Pe de o parte, aplecarea de a crea și susține workshopuri noi și personalizate pentru clienți (când faci ceva pentru prima dată nu știi cum va decurge totul sau cum vor reacționa oamenii) sau cursurile pe care le țin pe 4 continente în diferite țări și culturi (și unde am de învățat cum să mă conectez cu oamenii aceia, cum să îmi gestionez energia când călătoresc pe alt fus orar) îmi provoacă la maxim acest buton, cu toți anii de experiență pe care îi am.

Pe plan personal am trecut în ultimul an printr-o schimbare majoră care mi-a activat constant nevoia de control și predictibilitate și am avut parte de fix opusul. Mereu mă întrebam oare cât mai durează, când o să pot să mă relaxez și cum îmi gestionez momente de incertitudine sau panică. Am concluzionat din nou că nu pot. Că de fapt sensul e doar înainte, că nu pot opri râul care curge doar să navighez pe el.

Sporturile pe care le practic ca parte din stilul meu de viață sunt alte momente unde mă expun constant incertitudinii și fricii, în diferite forme. Anul trecut a marcat cea mai dificilă provocare pentru mine: participarea la un maraton de mountain-bike în etape (de fapt 4 maratoane într-unul, câte unul pe zi).

Pentru curioși a însemnat un an de antrenament cu un antrenor care mi-a lansat provocarea: “Rareș, am nevoie să nu te accidentezi deloc până în august când e maratonul dar să continui să faci antrenamentele conform programului inclusiv restul de sporturi care îți plac”. Cum să te dai cu zmeul și să ai în minte: “Distrează-te dar nu te accidenta”. Cum să te dai cu bicicleta pe munte și să ai mereu în minte: “Ai grijă să nu cazi” când aceste două sporturi sunt cu mare predispoziție către accidente?

Maratonul a însemnat mers pe cărări puțin umblate prin masivul Bucegi, pe trasee mult peste abilitățile mele de amator, cu o durată mult peste ce puteam eu (6-8 ore în șaua bicicletei pe munte), cu ploaie, tunete și fulgere, diferență de temperatură de 20 grade uneori în interval de 30 minute, cu aproximativ 60 km parcurși pe zi, în zone sălbatice ale României și cu o organizare impecabilă.

A însemnat panică din primele momente, sentimentul că nu o să rezist fizic, blocaj mental când vedeam cât de abruptă sau tehnică era o coborâre sau alta. Am reușit și rezistat… psihic. Ăsta a fost motorul. Când corpul meu ceda și mă întrebam când o să cad lat, mintea mă ținea în priză. Am avut multe conversații cu mine, singur (uneori fiind ultimul participant în cursă) pedalând sau împingând bicicleta prin masivul Leaota sau pe lângă Vf. Omul, pe ploaie rece ca gheața sau pe căldură sufocantă.

Și totuși cum faci cu frica? Cum îi zâmbești? Mi-am dat seama că e despre a nu-ți fi frică de tine. Și în momente de acest gen, dacă te expui, ajungi să te împrietenești cu tine mai bine, să te accepți așa, cu limitele tale și să zici: “Ăsta sunt, ăsta e materialul, hai să lucrez cu el așa cum e și să îl șlefuiesc, în loc să visez la altceva și să mă plâng că nu sunt altfel“.

Am făcut mai multă pace cu mine, puțin câte puțin, în acest ultim an. Fără să mă opresc ca nivel de energie sau de entuziasm, am descoperit cum să mă reechilibrez mai repede în situații tensionate sau să accept că uneori îmi pierd cumpătul și e în regulă, nu trebuie să fiu Mr. Perfect.

Mulți oameni se plâng că le lipsesc abilități, că nu sunt cum visează să fie în loc să accepte că punctul de plecare e de a lucra cu ce ai și a progresa. Nu e despre a înlocui, nu e despre a transplanta sau a face schimb. E despre a evolua și asta cere răbdare și construit în timp. Îmi e ușor acum să mă adun pentru un curs chiar dacă sunt obosit pentru că am practicat asta ani de zile și mereu m-am întrebat ce pot schimba. Am terminat maratonul de anul trecut (pe locul 15 la amatori și sunt mândru) pentru că am tras un an de zile cu antrenamente în timp ce îmi derulam viața normal. Am învățat și mai mult să mă accept așa cum sunt, să practic pe scurt ceea ce mi-a spus maestrul meu de meditație la un moment dat: “Be kind with yourself” (Fii blând cu tine).

Zâmbește fricii, asta îți arată că ești uman, că trăiești. Aceptă că frica e parte din tine și ea de fapt te învață să fii precaut, să fii focusat. Efectul secundar e că simți o stare ciudată, care implică palpitații, nesiguranță, gol în stomac sau durere de cap. Sunt efecte secundare ale unei stări apropiate de cea de focus maxim. Ca să ajungi la starea de flux și focus ai nevoie să treci (lent sau rapid) prin starea intermediară numită frică, în care simți că lucrurile par scăpate de sub control sau incerte. Sau îți vine să urli, să plângi sau să râzi isteric. Asta îți arată că ești viu, că ești om. Că trăiești. Cred că despre asta e vorba în viață, pe lângă a bifa diverse lucruri.

Am învățat în acest ultim an să îmi accept fricile și mai mult decât o făceam până acum, să le îmbrățișez (dacă sună ciudat, asta e) ca să mă pot mișca înspre focus. Nu mi-a ieșit întotdeauna. Uneori am rămas blocat la frică și la efectele secundare și asta mi-a afectat relațiile sau productivitatea. Alteori însă am reușit să fac tranziția și rezultatul a fost spectaculos. Dar despre aceste tranziții într-un articol viitor.

Anul acesta de ziua mea am decis să-mi fac cadou ceva atipic: un nou website. Și prima reacție când am decis să îl redesenez a fost: dacă nu iese așa cum vreau? Dacă oamenii o să vadă greșeli sau erori în site? Dacă, dacă, dacă… Dar am decis că vreau să fac asta. Mi-am propus să fie gata de Crăciun și e gata acum. Lucrez cu mine, în ritmul în care merge viața, care uneori nu e în ritmul în care vreau eu. Dar asta e școala răbdării pe care o practic și care mă ajută.

Cel mai important într-o călătorie nu sunt primul pas sau ultimii ci răbdarea de a continua să faci TOȚI pașii dintre primul și ultimul.

E o aventură pe care o încep, nu rămâne doar un site web. Fațada e schimbată, am revopsit gardul însă ce e important se coace în interior. Am început să pun cap la cap multe dintre cunoștințele și experiențele mele și le voi publica gradual ca parte din site și dintr-o platformă online la care lucrez. Deocamdată, cu incertitudine înainte, mă lansez într-o nouă călătorie pe lângă cele deja începute și pe care le continui de ani de zile (cursuri în Romania sau în lume și coaching, studiul motivației).

Să vă fie bine!

Note:

– Cartea despre care vorbeam la început este “Smile at fear” de Chogyam Trungpa Rinpoche

– Maratonul despre care vorbeam este Carpathian MTB Epic

Te-ar putea interesa si urmatoarele articole:

Leave a Comment

2 thoughts on “Zâmbește fricii”

  1. Avatar

    Mă inspiri și mă bucuri…
    Îți mulțumesc, Rareș!
    Aștept cumva, să ne revedem și să povestim… Mult succes mai departe!

  2. Avatar

    Mulțumesc! Ai expus o tema la care nu m-am gândit niciodată, “frica”, sau nu m-am gândit conștient 🙂